Tora Vasilescu, învăluită într-o stare de melancolie și durere, a dezvăluit cum a trebuit să implore trei farmaciști să semneze pentru morfina ce trebuia administrată tatălui ei, care se lupta cu cancerul în fază terminală, într-o perioadă traumatizantă din adolescența sa.
La vârsta de doar 14 ani, actrița a fost nevoită să administreze injecțiile tatălui său și pentru asta avea nevoie de trei semnături diferite de la trei farmaciști. De fiecare dată, Tora mergea cu inima frântă la fiecare farmacist, implorându-i să semneze rețeta și plângând în hohote.
Acum, la vârsta de 71 de ani, Tora Vasilescu face dezvăluiri dureroase despre ultimele clipe ale tatălui său, care i-a fost alături până în ultima clipă și a luptat cu dârzenie împotriva bolii cumplite. Într-un interviu, actrița vorbește despre perioada copilăriei sale și despre cum a fost viața sub comunism pentru ea. Își aduce aminte cu afecțiune și tristețe de tatăl ei vitreg, care a luptat împotriva bolii timp de 20 de ani și a pierdut bătălia în cele din urmă.
Tora Vasilescu ne dezvăluie amintiri din vacanțele petrecute la bunici și ne vorbește despre relația sa cu mama sa. În plus, recunoaște că frumusețea a fost întotdeauna un atu pentru ea și ne dezvăluie despre mesajele de dincolo pe care le primește.
“Morfina o puteam lua dacă semnau trei farmaciști”
Cum a fost copilăria dumneavoastră?
-Prima datorie a unui actor e să nu plictisească publicul, așa că am să încerc să-ți spun ceva ce nu am mai spus în interviuri. Eram prin clasa a doua când am fost propusă de la școală să plec în vacanța de vară într-o tabără internațională. Eram un copil reprezentativ pentru perioada aceea, adică proveneam dintr-o familie din clasa muncitoare, aveam “origine sănătoasă” cum se punea accent atunci. Mergeam la Școala de muzică, cântam la un instrument, la vioară, recitam, luasem premii la diverse spectacole școlare, și în plus eram și frumușică.
“La Palatul Pionierilor era o piscină unde nu a lipsit mult să mă înec”
Am plecat cu trenul personal de la Tulcea la București opt ore, cel puțin. Adormisem și, la intrarea în București, un copil din compartiment a început să mă “zgâlțâie” să mă trezesc să văd Casa Scânteii. “Da, da, văd “scântei”, lasă-mă să dorm!, i-am spus. Copiii au început să râdă. Eu vedeam, de fapt, scânteile de la șine când frâna trenul. Am fost cazați la Palatul Pionierilor, vis-a-vis de palatul Cotroceni unde, după cum îmi aduc aminte, era și o piscină în care nu a lipsit mult să mă înec. Nu știam că într-o parte era mult mai adâncă, m-am aruncat și numai printr-o minune am văzut prin apă o scară în cealaltă parte, am mers pe fundul piscinei și am reușit să ajung la ea.
Tora Vasilescu vorbește despre diferențele din comunism: “Copiiilor străini le dădeau portocale și ciocolată iar nouă, românilor, pâine cu gem”
Bucuroasă că am scăpat cu viață, așteptam să mă repartizeze în grupul copiilor care pleacă într-o țară străină, socialistă bineînțeles. Numai că la București …era cu pile. Am nimerit în grupul “tabăra internațională Sinaia”. M-am simțit foarte bine, m-am împrietenit cu copii din Italia, Ungaria. Era unul micuț, Michel, francez, era mereu după mine, “je t`aime, je t`aime” îmi spunea. Eu nu înțelegeam, îmi desena pe asfalt cu o bucățică de cărămidă o inimioară, străpunsă de o săgeata, eu tot nu înțelegeam. Partea dureroasă a fost că grupul copiilor români mâncau la mese separate de cele la care stăteau copiii străini, lor le dădeau portocale, ciocolată, nouă, românilor, pâine cu gem.
La încheierea taberei de la Sinaia s-a făcut un mare foc de tabăra unde copiii își arătau talentele: cântau cu vocea sau la instrumente, făceau coruri, dansuri. Eu am recitat și ca premiu am fost trimisă încă două săptămâni la mare, în Tabăra Internațională Năvodari, renumită pe atunci. În tabără era și un grup de copii din RDG care, bieții de ei, aveau în loc de mâini un fel de “aripioare”. Noi le spuneam “delfinași”. Instructoarea ne-a povestit că mamele lor, în timp ce erau însărcinate cu ei, au luat un lot de medicamente experimentale.
“Stăteam vis-a-vis de cimitir, imitam bietele femei care boceau” își aduce aminte Tora Vasilescu de trăsnăile copilăriei
Cum erau vacanțele la bunici?
-Îmi aduc aminte de curtea mare, un dud și eu leganandu-mă pe crengile cele mai subțiri, de bunica mea care cosea plăpumi în sat, sub un păr, care jumătate făcea pere de vară și jumătate de toamnă, pe care eu nu le mai apucam. O ajutam să pună ața în ac, să întindă lâna pe dosul plapumei, apoi o rulam, ea deoparte, eu de altă și prin cusătura din mijlocul materialului o întorceam pe față.
Vă jucați numai afară?
– Sigur că da. Umblam toată ziua cu picioarele goale prin curte. Astăzi, oamenii de știință spun cât de benefic este pentru întregul corp să umbli desculț pe pământ, iarbă, nisip, mai ales pentru starea psihică. Casa bunicilor era vis-a-vis de un cimitir, imităm bietele femei care boceau, pe suferințele mele de copil. La un moment dat chiar am avut de interpretat, pe scenă, bocetul mamei Ecaterinei Teodoroiu. Îți dai seama cu ce emoție îl făceam, având de mică “experiență”.
“Îl imitam pe Ceaușescu, mai târziu, când felicita pe cineva: ‘TI FILICIT’”
Care a fost cea mai mare boacănă pe care ați făcut-o la școală?
-Îmi aduc aminte de nenumăratele serbări, concursuri, eram mereu pe scenă, motiv pentru care mă simțeam o mică vedetă. Profesoara de română era pasionată de poezie și mă pregătea pentru aceste manifestări artistice. Odată țin minte că am avut o lecție despre cronicarul Miron Costin, profesoara ne-a cerut să scoatem “fișe” din Cronica lui, drept care ne-a lăsat singura carte, după ore. Câțiva copii am rămas și am copiat câteva citate. Acasă, amuzată de limbajul vechi din evul mediu, am citit părinților, apoi de mai multe ori până am reușit să interpretez ca un actor. A doua zi am fost “scoasă la lecție”. Ce m-a impresionat a fost nu neapărat că am luat nota 10, ci faptul că cel mai bun elev din clasa mi-a strâns mâna foarte protocolar, și mi-a spus: “ti filicit”, cam așa cum îl imitam pe Ceaușescu, mai târziu, când felicita pe cineva-TI FILICIT.
Cel mai frumos cadou primit de Tora Vasilescu de la mama ei: “Din bănișorii ei, munciți cu greu, îmi cumpărase o păpușă mare cât un bebeluș”
Cum a fost relația cu mama dumneavoastră?
-Între trei și cinci ani și jumătate mama, fiind singură, m-a lăsat în grija bunicilor într-un sat pe lângă Lacul Razelm, și a plecat să lucreze undeva la oraș. Din bănișorii ei, munciți cu greu, îmi cumpărase o păpușă mare cât un bebeluș. Cornelia o chema și mi-o amintesc cum ani de zile trona pe plapuma rulată la perete. Cred că eram câteodată răutăcioasă când îi spuneam că pe bunica o iubeam cel mai tare, ea înțelegea asta, fiind vorba de mama ei. Eu cred că erau urme din “bocetul” de la colțul casei, copil fiind, când improvizam: “Pe mine nu mă iubește nimeni, că mămică a plecat și m-a lăsat”!
“Mama era tare frumușică și nu a abuzat de creme sau alte proceduri cosmetice”
Cu mintea de acum înțeleg, mi-e dor de ea, o visez mereu, intru în bucătărie și la aparatul de radio începe o melodie despre MARIA, așa o chema pe mama. Când a plecat dintre noi avea 83 de ani, era tare frumușică și nu a abuzat de creme sau alte proceduri cosmetice. Glumeam cu ea și-i spuneam o replică din “Dimineața Pierdută” a Gabrielei Adameșteanu: ‘Cu ce te dai pe față, Vico, de ai un ten așa frumos? Cu vax albina, trei lei cutia! Cu săpun de rufe, cu aia mă dau!’
Tora Vasilescu își aduce aminte de cel al cărui nume l-a luat: “Tata Vasilescu își schimbase numele din Wagner, după întoarcerea din lagăr”
Cum era tatăl dumneavoastră?
-Tata Vasilescu își schimbase numele din Wagner după întoarcerea din Donbass, unde fusese trimis, ca etnic german, pentru “muncă de reconstrucție” în U.R.S.S., după război. Avea un comportament specific educației nemțești: “Ein mann, ein Wort”, adică “Un om, un cuvânt”. M-a învățat corectitudinea, disciplina, bunul simt, politețea. A ținut foarte tare să cânt la un instrument, vioară mai precis, și m-a înscris la școală de muzică din Tulcea.
“În faza terminală trebuia să-i fac injecții cu morfină”
În lagăr a făcut o pneumonie foarte gravă și, ca urmare, peste 20 de ani a făcut cancer la plămâni. În fază terminală trebuia să-i fac injecții cu morfină care se procura cu o rețeta cu “timbru sec” pentru care trebuiau să semneze trei farmaciști. Cum era dificil să-i găsesc pe toți trei odată, mergeam pe la dânșii acasă, plângând și implorându-i să semneze. Aveam 14 ani, ii făceam injecțiile, nu existau seringi de unică folosință așa că seringa trebuia fiartă în cutiuța ei de metal. Câteodată o uitam pe foc și începea coșmarul pentru biata mama.
Ați picat la examenul de admitere la teatru de două ori. Ce v-a făcut să continuați?
-Încă de la grădiniță, când recitam, primeam ropote de aplauze. În clasa a patra am luat locul întâi pe oraș, mergeam la concursuri școlare județene și interjudețene, eram mereu premiată. La 19 ani, în cadrul Teatrului Popular din Tulcea unde activam, am luat medalia de aur pe țară pentru recitarea unei poezii de Ana Blandiana. Asta mi-a întărit convingerea că ăsta e drumul meu.
Tora Vasilescu, sfat pentru tinerii actori: “Interpretarea unui rol în lipsa unei emoții nu ajunge la inima spectatorilor”
După ce am picat a 2-a oară, imediat sub linie pentru ca erau doar 5 locuri, am fost invitată să joc la Teatru de Stat Satu Mare. Aveau nevoie de fete tinere și am jucat alături de actori profesioniști în cinci spectacole. La admitere aveam emoții foarte mari, țin minte că purtam un pandantiv prins de un lănțișor și mă uitam cum se depărta de piept, efectiv, la 5-6 centimetri. La proba finală, am interpretat un monolog dintr-o piesă de teatru în care jucasem la Satu Mare și am putut să-mi stăpânesc emoțiile. Începeam, stand în genunchi, rugându-mă: “Ave Maria Gratia plena”…îmi curgeau lacrimile, emoția cu care interpretam era dublată și de emoția examenului, de credința în Dumnezeu. Mai târziu am înțeles că interpretare unui rol în lipsa unei emoții, a unui sentiment personal, nu ajunge la inima spectatorilor.
“Actoria de film este totuși o meserie de tinerețe, cere o sănătate bună”
Când v-ați oprit să mai aveți emoții?
-Emoții mari aveam la teatru, la premiere. Cu timpul, emoțiile veneau mai mult din respectul pentru profesie, pentru spectatori, dacă aveam invitat pe cineva apropiat în sală și mai ales din respectul de SINE. La filmări, glumeam spunând că “filmarea nu e grea, ci așteptarea să filmezi” și sculatul la 5 dimineață. Mai trăiam cu teama că nu ajung la spectacolul de teatru dacă se întâmplă să nu coincidă programul, emoția că se văd aburii din gură când dai replică la vreo secvență racord care trebuia refilmată iarna, în rochie de vara. Actoria de film este totuși o meserie de tinerețe, care cere o sănătate bună, energie și inteligență, că talent cred că au toți.
“Băieții îmi schimbau țigara dintre degete, fără să simt, cu una ieftină și proastă” își aduce aminte celebra actrița o întâmplare de la filmări
Vă mai amintiți ce se întâmpla la filmări?
-Filmam la “Imposibila Iubire” după romanul “Intrusul” de Marin Preda, regia Constantin Vaeni. Eram în vârf de munte, ajunsesem cu Mocănița, trenul acela care merge după cum îi e și numele. Filmam cu Șerban Ionescu și Valentin Teodosiu, care își mențineau “tonusul” făcând o mulțime de glume. Nici eu mă lăsam mai prejos. Fumam pe atunci niște țigări pe care le procuram destul de greu, prin casele de comenzi. Trăgeam primul fum și la al doilea simțeam un alt gust, mai rău. Băieții îmi schimbau țigara dintre degete, fără să simt , cu una ieftină și proastă. Ne amuzam și pândeam momentul să “le-o întorc” în vreun fel.
La teatrul Bulandra unde am activat vreo 25 de ani, într-una din reprezentații cu “Mobilă și durere” de Mazilu, pe care am jucat-o șapte sezoane, am avut un lapsus (frica actorului de a uită o replică). În asemenea situație cu cât vrei să-ți amintești cu atât e mai greu (creierului nu-i place să fie constrâns), așa că am alergat în aceeași secundă în culise, la sufleur, care privea în sus, cu un deget în nas. “Suflă”, i-am strigat! …Și a suflat. A spus cuvântul. Ce profesionist! Rula în minte textul, pe de rost. Tot respectul.
Altă dată recitam, în deplasare, poemul autograf al lui I.L.Caragiale, “Da-da mult, mai da-da mult, vreo 9 personaje”. O doamnă a urcat pe scenă să-mi aducă flori, eu eram concentrată și nu am văzut-o tocmai când recitam: “Să vină roaba, hârca, baragladina la Palat. Vine roaba-ndat!” Îți dai seama ce era în sală, biata femeie, nu înțelegea de ce râde lumea! A trântit florile și a ieșit în fugă din scenă.
Care este rolul vieții dvs?
-Poate e mult spus “rolul vieții”. Am pus suflet în majoritatea rolurilor pe care le-am interpretat și la timpul lor toate au fost “rolul vieți”, mai mult sau mai puțin. Maria din “Cursa”, Nuți din “Proba de microfon”, Maria din “Imposibilă Iubire”, Didina din “De ce bat clopotele, Mitică” și încă multe altele.
Ce i-a spus prima soacră Torei Vasilescu: ”Tu nu ești frumoasă, dar când vorbești pe ecran, parcă ești un înger”
Ați simțit vreodată că frumusețea este un atu?
-Da, de ce nu? E în legea firii. Dar asta nu e neapărat cheia succesului. La premiera primului meu film, “Cursa”, fosta mea soacră mi-a spus: ”Tora, tu nu ești frumoasă, dar când vorbești pe ecran, parcă ești un înger”, a dres-o ea. Când o femeie e conștientă că e frumoasă, dar ține cu obstinație să o arate, obține efectul invers. Modestia e una din cele mai frumoase calități morale, dar fără falsitate și nici umilință.
“Detest aroganța, vanitatea și făcătura”
Cu ce nu v-ați putut obișnui niciodată?
-Cu aroganța, vanitatea și făcătura pe care o simt de la o poștă. Lipsa rușinii, deasemeni care e primul semn al prostiei. Nu-mi plac oamenii cu limbaj de lemn sau cei care manipulează în propiul interes.
Ce vă face să râdeți? Dar să plângeți?
-Mă fac să râd multe lucruri, o replică spontană de exemplu, râd mult cu soțul meu, avem în mare parte același “cod” de umor, adică râdem la aceleași lucruri. De plâns, plâng la filme, plâng când văd copii talentați, la muzică, sau când trandafirii sunt la prima înflorire din an.
Am înțeles că primiți mesaje “astrale”. Despre ce este vorba?
-Multe putem spune, glumind, chiar și adevărul, nu? Mă amuz deseori când șofez și arunc în neant tot felul de întebări. De exemplu, mergeam într-o zi la Buftea la o emisiune prezentată de Mihaela Rădulescu și mă gândeam ce întrebări “feministe” o să-mi pună. Gândul mi-a fugit la bunicuța mea care a cunoscut toată viața un singur bărbat, pe bunicul, și am pus în gând întrebarea: cum e mai bine, cu unul singur, sau cu mai mulți? În clipa acea din față venea un Tir imens și pe frontispiciu scria mare: TUTU, așa îmi spunea bunica când eram mică.”Wow, comunic cu spiritul ei”, m-am gândit. Tirul trece pe lângă mine, și pe lateral citesc, la fel de mare” UNUL DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂȚII! Am început să râd în hohote, era o reclamă bine cunoscută.
Și ați continuat să puneți întrebări?
-Sigur că da. Altă dată am pus întrebarea dacă n-ar fi bine să țin dietă. Am ridicat ochii și am citit o reclamă, probabil a unui restaurant: GUSTĂ VIAȚA DIN PLIN, CU SERVIRE LA DOMICILIU! Într-o zi mergeam pe Șoseaua Chitilei și, plictisită, mă gândeam ce-mi rezervă viitorul. Am întors capul spre dreapta și privirea mi-a fost atrasă de o reclamă: POMPE FUNEBRE! Ei, nici chiar așa. De atunci m-am cam lecuit să pun întrebări în “astral”.