Ploaia si starea de spirit

Ce este de fapt meteosensibilitatea? Ştiinţific, meteosensbilitatea este un strigăt de alarmă al organismului, este consecinţa unor dereglări diverse, acumulări de toxine, tensiuni fizice (musculare) şi psihologice etc., care duc la o stare generală de disconfort. Concret, meteosensibilitatea este declanşată de câmpurile electromagnetice care însoţesc schimbările meteorologice, dar şi de starea generală de sănătate. Aceste câmpuri electromagnetice sunt cele care duc la variaţii ale tensiunii arteriale şi probleme circulatorii, dureri de cap şi stări de epuizare fizică, somnolenţă, depresii, ameţeli, dificultăţi de concentrare sau insomnie, dureri osteoarticulare. Persoanele care suferă de meteosensibilitate sunt somnolente şi iritabile.

Afirmăm sus şi tare la prima picătură de ploaie: „foaie verde, solzi de peşte/ vremea asta nu-mi prieşte”şi gata, am găsit cauza disconfortului fizic şi/sau psihic. Întrebarea este: suntem meteosensibili sau dăm vina pe vreme numai de dragul de a găsi neapărat un vinovat?

Să ne gândim puţin care sunt cauzele care ne irită, clar, în momentul în care apar primii nori pe cer:

  • Mi-e frig. Este umezeală afară, într-adevăr, dar dacă mi-e frig, de ce nu mă îmbrac cu o haină mai grosuţă? Sau cu mai mulţi nasturi, fluturaşi sau altceva ce ne binedispune. Şi, pe deasupra, merge foarte bine o pelerină de ploaie. A fost inventată de mult (12.10.1823) de către chimistul Charles Macintosh pentru protecţie personală ceea ce demonstrează că şi chimiştii sunt oameni. Practici.
  • Mă stropesc. Sigur că da, aşa este, fie mergem rapid şi ne stropim, fie ne ajută şoferii care trec prin bălţi cu aceeaşi viteză cu care merg pe autostradă. Bine, în codul rutier, în secţiunea 3, articolul 180 începe cu „Conducătorul de autovehicul sau tramvai este obligat:” şi în alin. 12 scrie clar: „să conducă în aşa fel încât să nu stropească pe ceilalţi participanţi la trafic.” şi e scris cu litere de aceeaşi mărime ca şi restul regulamentului, nu cu litere foarte mici cum sunt menţionate clauzele auxiliare din contractele pe care le semnăm fără să le citim. Ce se întâmplă, de fapt, în trafic, depinde de alt cod: al bunelor maniere sau, pe româneşte de cei „7 ani de-acasă”. Şi dacă mă stropesc singură, asta deja este altă problemă: eu sunt cauza propriei mele indispoziţii. Aş putea merge mai elegant, ca o gheişă şi pe lângă faptul că-mi exersez paşii micuţi şi delicaţi mai atrag şi priviri … admirative.
  • Mi se udă părul şi mi se strică coafura. Pornind de la principiul, vechi de cînd lumea, că întotdeauna ce-i prea mult strică, aşa şi razele soarelui au determinat oamenii Antichităţii să îşi găsească un mijloc de protecţie împotriva lor (şi este de bănuit că nu erau atît de puternice precum cele din zilele noastre). Aşa s-a născut umbrela, acum mai bine de 4.000 de ani, ea fiind prezentă atît în Egiptul antic, cît şi în Asiria sau Grecia. Se spune însă că prima umbrelă ar fi fost confecţionată din mătase de un chinez. Tot Chinei îi este atribuită şi invenţia primei umbrele din material rezistent la apă, pentru protecţie împotriva ploii, obţinută prin ceruirea şi lăcuirea umbrelei din hîrtie. Deci, minunatele bucle prinse cu clămiţe, floricele sau alte accesorii mai mult sau mai puţin colorate se protejează foarte simplu cu ajutorul umbrelei. Şi este şi foarte chic!
  • Autobuzele sunt foarte aglomerate. Sigur că sunt, pentru că adepţii plimbărilor matinale preferă să se ascundă 10 minute în autobuz decât să se expună intemperiilor. Este de aşteptat ca, în zilele ploioase numărul călătorilor cu mijloacele de transport în comun să se dubleze. Dar, e posibil ca în autobuz să te întâlneşti cu colegii şi să începi ziua cu o „repriză de bancuri” sau bombăneli la adresa vremii. Şi de ce să bombăni singur când poţi bombăni în „tandem”? Oricare variantă, bancuri sau bombăneli face parte din „socializarea de dimineaţă” şi este foarte bine venită.

Şi încă ceva. Să ne aducem aminte cum era când, copii fiind, ne prindea ploaia în timp ce ne jucam în faţa blocului. Fugeam în casă să ne ascundem? Nici pomeneală. Eventual ne făceam „că plouă” când ne striga mama să venim la masă pentru că aveam foarte multe de făcut afară: făceam „broaşte” în bălţi, adică aruncam cu o piatră care trebuia să sară de cel puţin 3 ori peste baltă, „ţopăiam” direct în baltă şi aveam apă şi noroi şi în urechi să nu spun de alte părţi anatomice, alergam şi ne jucam în ploaie crezându-ne mult mai buni ca Gene Kelly şi toate erau însoţite de chiote şi hohote de râs.

Şi acum? Când eram mici ne doream să fugărim timpul şi să „ne facem mari”. Ei bine, suntem mari, şi? Ne uităm la meteo în fiecare seară şi, dimineaţa, când privim în sus ne întrebăm „o fi soare dar nu-l văd io?” Am devenit între timp meteosensibili? Sau am uitat să fim copii? Ce ne împiedică să ne bucurăm şi de soare şi de ploaie şi de ninsoare şi de alte „manifestări” ale vremii? Fiecare anotimp este frumos şi fiecare zi este perfectă dacă o începi şi o termini zâmbind.

Sau, să ne aducem aminte cât este de frumos ca doi oameni să „împartă” aceeaşi umbrelă. Fie gen „noi doi şi-o umbrelă” fie „noi două şi-o umbrelă”, ideea este că ploaia apropie oamenii. Nu poţi sta lângă un om şi să te gândeşti „la stele”, adică fiecare să se gândească la stelele proprii. Încet, încet începi o conversaţie despre … vreme şi poţi continua cu … orice altceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*